EMINESCU vorbește despre „putreziciunea Romei” și „Paradisul Daciei”…

Edgar Papu afirma că „Eminescu rămâne totuşi unul dintre cei mai valoroşi exponenţi poeţi ai «ideii latine»”. În creaţia lui „pretutindeni Roma apare în aur şi lumină”. Într-adevăr, în Memento mori Roma se înfăţişează în toată strălucirea sa exterioară. Ea orbeşte soarele cu a „armelor lucire”, iar măreţia sa e „grea”, căci stă în „mii de coifuri” („Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire”).

Eminescu a fost însă un gânditor prea profund pentru ca să idealizeze o Romă roasă din interior de morbul decăderii. În poemele sale, ea sclipeşte cu acea „strălucire de putregai” în amurgul antichităţii despre care vorbea Nichifor Crainic. Este o Romă contradictorie, preocupată de expansiunea puterii sale peste alte neamuri. Traian nu e sigur dacă are în mâini „a lumii soarte sau cortegi de vise”. După părerea lui Decebal, din măreţia ei se va alege „umbră, pulbere şi spuză”, cauzele acestei decăderi fiind „a degradării fiere”, „putreziciunea sufletului” şi faptul că are pe conștiință „soarta sclavelor popoare”.

Romanii sunt un popor ce poartă în vârful paloşelor propriul eşec:

Sâmburele crud al morţii e-n viaţă […] şi-n mărire
Afli germenii căderii. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu creşte ruşinoasa-i degradare
Şi nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

„Marşul în vid” al Romei l-a arătat Eminescu în Memento mori, în drama Decebal şi în alte lucrări. În Decebal e descrisă o Romă viitoare plină de „putreziciunile” voinţei; coroana va fi murdară „de atâtea frunţi ce-or purta-o”, ea devenind obiect de vânzare şi de crime. Un singur lucru ar putea să ţină Roma deasupra acestor „putreziciuni” – un rival – pe care Pater Celsus (personaj din drama Decebal – n.n.) îl vede în daci. Un rival în istorie e necesar pentru sănătatea neamului. Căderea Cartaginei a născut discordiile Romei. Căderea Daciei va rupe stăvilarul din calea puhoaielor barbare şi ele se vor năpusti spre capitala lumii, ceea ce s-a şi întâmplat. Însă nu barbarii vor fi cauza căderii sale – dânşii vor fi doar efectul. Cauza căderii Romei va fi însăşi Roma. În momentul atacării dacilor, ea îşi semnează sentinţa propriei înfrângeri.

La Eminescu, Dacia are două semnificaţii majore: de matrice istorică, în hotarele căreia se va realiza chipul României moderne, şi de paradis pierdut pe care poetul român îl găsește în tărâmul strămoşilor geto-daci.

Eminescu, obsedat de devenirea istorică a neamului său, a căutat nu paradisul omului, ci pe cel al neamului, găsindu-l în tărâmul vechii Dacii. „Eminescu nu e numai primul care are viziunea paradisiacă în literele româneşti. El situează în această viziune şi originile Daciei, asimilând prestigiul mitului naţional legendelor nordice”.

În contrast cu Roma, Dacia e înfăţişată ca un adevărat rai mioritic: „Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, /Alt rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund”. Pasărea măiastră cântă pe umărul zânei Dochii, iar zâna se plimbă într-o luntre trasă de lebede. Ea are „un palat din stânci sure”, cu o grădină „nesfârşită ca pustiurile Saharei” și cu „păduri de flori”. Pretutindeni e numai aur, argint, ambră și smarald. Apele sunt cristaline, diafane; stelele – icoane sau pietre nestemate, florile – „giuvaeruri umezite”. Dumbrăvile sunt de aur; în lacul gigantic „curge aurul tot al zilei”; fluviile au „prund de ambră şi aur”. Râul, mreaja, codrii, sălciile, norii, razele lunii, cupola domului lunii, hainele zânei Dochii, fundul lacului – sunt argintoase; luna are braţe de argint; pe drum se aşterne „pulbere de-argint”.

În acest tărâm se desfăşoară o istorie mitică. Aici viteazul rege Decebal se răzvrătește împotriva Romei. Zamolxe ridică zeii Daciei împotriva lui Jupiter. Regina dunăreană Maria învinge pe conducătorul „roinicelor stoluri” cu arma iubirii. Preoţii au puteri magice şi întorc vedeniile logodnicelor moarte cu ajutorul lui Zamolxe care le inspiră duh. Regii locuiesc sub bolţile înalte, unde strămoşii lor sunt „tăiaţi în marmuri cu steme şi hlamide”. Zeii chefuiesc la nunta regelui Brigbelu cu Zamolxe în capul mesei. Bătrânul cântăreţ spune „poveşti din alte vremuri” despre împăraţi veniţi in Dacia care „cătând norocul mormântul şi-l găsiră” (Gemenii).

În această Dacie, regii şi chiar dacii simpli nu pregetă să se revolte împotriva zeilor ce tolerează nedreptatea lumii. Prin contrast cu putreziciunea Romei, Dacia e un tărâm monumental, cu oameni ce se ridică, prin curaj şi dramatism interior, la dimensiunile titanilor.

Iulia Brânză Mihăileanu

Extras din cartea „GETO-DACII în literatura română” (editura Geto Dacii). Cartea este disponibilă aici: DACIA ART