Fabule
Scrise acum peste 10 ani, în intenția de a realiza un volum, cele patru fabule pe care le postez aici sunt începutul unui proiect pe care sper să îl finalizez în viitorul apropiat…
MUSCA ŞI BOUL
Pe un izlaz plin de verdeaţă,
Ce-avea conturul unui ou,
O muscă, de trei zile-n viaţă,
Ţinea morală unui bou:
– „Te ştiu blazat, steril, bicisnic,
Fără un scop, un ideal,
Şi mă cutremur când văd zilnic
Că faci acelaşi ritual!
Privesc şi scârba mă cuprinde,
Căci hrana-ţi este un gunoi –
Doar ierburi, boabe!?… Tu n-ai minte?
Chiar nu vezi ce consumăm noi?!…
Şi zborul clar… Tu ştii ce-i zborul?
Să te ridici spre-albastre zări…
Nu pot să cred că nu duci dorul
Unei ieşiri spre depărtări!…
Ascult-aici!… Te iau discipol
Şi-ţi jur că nu vrei regreta!
Ai fi al doilea după bivol,
Dar primul eşti în faţa mea!
O să înveți să zbori departe
Şi multe altele, pe rând…
În schimb, o să mă ţii pe spate
Ca să te pişc din când în când.”
Cuprins de vraj-ameţitoare
A ăstor lucruri foarte noi,
Boul crezu cu îngâmfare
Că-i altfel decât ceilalţi boi.
Apoi, ca lumea să o vază,
Nu mai mâncă nici fân, nici grâu
Şi îşi propuse-n prima fază
Să treacă-n zbor peste-un pârâu.
– „Căci zborul de-astăzi îmi e viaţa!”
Îşi spuse boul fericit.
– „Şi-abia acum e dimineaţa
Unui destin de împlinit!”
Astfel, multe trăznăi, îndată
Făcu sărmanu-n acea zi,
În încercarea disperată
De-a-şi lua zborul, de-a pluti…
Văzând acestea, gospodarul,
Şi bănuind c-a-nebunit,
Aduse-n grabă măcelarul
Iar boul fuse căsăpit!…
MORALA
Nu te-avânta pe căi străine!
Urmează-ţi calea, orice-ar fi!
Numai ce e-n acord cu tine
Îţi dă progresul. Să o ştii!
FABULA GÂNDIŢILOR
Plecând la cale lungă, un moş cu-al său nepot,
Avea pus pe măgaru-i calabalâcul tot.
Păşind pe drum alene, de-odată, un drumeţ
Îi spuse-aşa,-ntr-o doară, zâmbind uşor glumeţ:
– „De ce nu-ţi aşezi, taică, copilul pe măgar?
Slăbuţ cum e, sărmanul, nu trage la cântar!…”
Gândind c-avea dreptate, moşnegul îşi urcă
Pe saci şi pe valize nepotul şi plecă…
Dar nu merse departe că alt drumeţ, mirat,
Îi zise lu-ăla micu’, cu glasul supărat:
– „Nu ţi-e ruşine, ţâcă, ca tinerel fiind,
Să-l laşi pe moş alături piciorul târâind?!…
Ce stai? Hai, te coboară, să urce el în loc!”
Convins de-a sa dreptate, căci răsufla cu foc,
Bătrânul se întinse ca locul bun s-apuce,
Făcându-şi mai ’nainte, pios, o sfântă cruce.
Şi merseră pe cale aşa, vreme de-un ceas,
Până ce o ţărancă le-opri încetul pas:
– „Ia spune-mi, nu ţi-e milă de ăst’ copil sfrijit
De-l laşi pe jos să meargă? Chiar de l-ai pedepsit
Eu zic să-l iei matale acolo sus, ‘napoi!
Măgarul e puternic, vă duce pe-amândoi!”
Avea sau nu dreptate, nu mai ştia nici el,
Dar îl luă cu sine pe micul nepoţel
Şi o porniră iară pe drumul prăfuit…
Dar cum necazul, bată-l, nu vine ne-nsoţit,
Se pomeniră-n faţă cu un beţiv nervos
Ce socotea că este de-a dreptul scandalos
Să stea cei doi călare pe bietul animal.
– „ Ce nesimţiţi!… N-ajunse c-aţi pus poate-un kintal
De saci şi de valize pe el ci, fără rost,
v-aţi cocoţat în cârcă-i… Bătrâne, tu eşti prost?!
Păi, dacă o să mergeţi aşa până în vale,
Eu pun pariu pe-o vodcă că animalu-ţi moare!…”
Şi ruşinat bătrânul, şi speriat niţel,
Se coborî degrabă cu tot cu nepoţel
Căzând mâhnit pe gânduri: – „ De bine mă gândesc,
La fel ca la plecare acuma mă găsesc,
Deşi-ascultat-am sfatul atâtora pe drum.
Să-mi fie mintea, oare, învăluită-n fum?…”
MORALA
Cei slabi, cei fără minte – acei ce „sunt gândiţi”,
Sunt victime eterne, sunt veşnic păcăliţi
De-o dogmă sau de-un lider. În ignoranţa lor,
Nu fac decât să fie încă o voce-n cor!
OMIDA ŞI FLUTURELE
Târându-şi, o omidă, prelungu-i trup cu păr
Pe craca fără frunze a unui jalnic măr,
Se pomeni oprită de-un fluture nervos:
– „Să nu-ndrăzneşti, urâto, să-ţi duci trupul bălos
Până aici la mine, căci o vei încurca!
Mă mir şi-acum că Cerul, în direptatea Sa,
Vă lasă încă-n viaţă tot neamul hăbăuc!
Coboară, deci, de nu vrei în pumni să te apuc!”
După o săptămână, omida deveni
Un fluture femelă cum rar mai poţi găsi.
Zburând din floare-n floare, se întâlni deodat’
Cu cel ce o jignise (acum, mai grizonat).
– „Frumoasa mea, hai spune-mi, te-am cunoscut cumva?
Căci ochii-ţi, doi luceferi, parcă îmi spun ceva…
Oh!… Simt faţă de tine un dor de ne-nţeles
Şi-aş vrea, de-ţi face cinste, să fiu al tău ales!
Îţi jur că-ţi va fi bine căci eu sunt bun, cinstit
Şi permanent în viaţă iubirii i-am slujit!…”
– „Nu zău!”… spuse femela, „Păi, eu te ştiu de mult
Şi vocea-ţi prefăcută nu vreau s-o mai ascult.
Deşi spui că o viaţă iubirii i-ai slujit,
Eu m-am convins că nu eşti decât un ipocrit!”
MORALA
De nu vrei ca în viaţă să-ţi fie rău, ci bine,
Nu-ţi arunca dispreţul pe cel ce nu-i ca tine!
Chiar dacă el îţi pare ca prost, urât, mişel,
Gândeşte-te c-odată ai fost exact la fel!
Trei orbi, prieteni la durere,
Mergeau spre templul lor din sat
Când, c-o teribilă putere,
O voce spuse apăsat:
– „Sunt Zeul Elefant din Ceruri
La care voi trei vă rugaţi
Şi-am coborât azi din Înalturi
Ca să vă dau ce meritaţi!
Veniţi dară, pe rând, la Mine
Să îmi atingeţi Trupul Sfânt.
Vreau, fiindcă aţi făcut mult bine,
Pe toţi să vă binecuvânt’!”
C-o teamă sacră, ne-nţeleasă,
Se duseră pe rând, cu greu,
Uimiţi de nesperata şansă
De-al pipăi tocmai pe Zeu.
Primul i-atinse trompa lungă:
– „Precum un şarpe-i Zeul nost’!”,
Îşi spuse, începând să plângă,
Simţind că viaţa-i are-un rost…
Al doilea-i prinse-n mâini urechea:
– „Divinu-i… ca un evantai!”
Ajuns la burtă zise-al treilea:
– „Exact ca un butoi, ce mai!…”
Apoi, când totul se sfârşise,
Iar Zeul se întoarse-n Cer,
Mergând spre casă, plini de vise
Şi uluiţi de ăst’ mister,
Primul rosti cu încântare:
– „Precum un şarpe-i Zeul nost’!”
– „Vai!” zise-al doilea cu mirare.
„Eşti un eretic şi un prost!
Tu n-ai simţit că Zeitatea
E tocmai ca un evantai?!…”
– „Tăcere vreau!” strigă al treilea.
„Aveţi cumva la cap vreun bai
De îndrăzniţi gura spurcată
S-o umpleţi cu aşa gunoi?!…
Aflaţi, dar, veste-adevărată:
Divinul… e ca un butoi!”
Şi-n pumni se luară, plini de ură,
Convinşi că ceilalţi doi hulesc,
Nevrând să ia în socoteală
Că poate toţi, la fel greşesc…
MORALA
În lume, secte de tot felul,
Religii, zeci, susţin în cor
Că de o viaţă, Adevărul
În întregime-i doar al lor…
Dar Ea, Cunoaşterea din urmă
La care-atâţi îi dau ocol,
Nu-i bunul vrunuia din turmă!
Nimeni n-o are monopol!
