La început a fost informația. Big-Bang-ul cuantic

”Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În
afară de el nu exista nimic. Nici măcar „lumina”, bunăoară. Şi pe vremea
aceea dumnezeu se numea „Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al
cărţii „Facerea”. Textual, cuvîntul „elohim” înseamnă „zei”, şi este destul de
curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.
Aşadar, „Elohim”, sau „Iahve”, „Savaot”, „Adonai”, cum îi mai spune Biblia
în diverse pasaje, se plictisea (sau „se plictiseau”) de moarte în mijlocul
haosului înconjurător, sau „tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce
în traducere liberă ar însemna „talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit
de lungă, de bună seamă că „elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără
număr. Pînă la urmă, şi-a zis dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în
spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este dumnezeu şi care va să zică
atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie
neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis
că n-are rost să se grăbească: „Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început,
numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şia
manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de
umezeală, un „talmeş-balmeş”. „Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi
întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui dumnezeu se purta pe
deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii „Facerea”.
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să
ştie.
Şi ca să nu facă boroboaţe dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea
ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a
orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur
nu era nimic.
„Şi a zis dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea, I, 3).
Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: „şi a văzut
dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui.
Prima lui grijă a fost „să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta,
iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. „Şi a numit dumnezeu lumina ziuă, şi
întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi”
(Facerea, I, 5).
După aceea moşneagul s-a apucat să creeze… ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată
cum descrie „sfînta” scriptură această operaţie prin care dumnezeu a creat
pentru a doua oară cerul: „Şi a făcut dumnezeu tăria cerului şi a despărţit
apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a
făcut aşa. Şi a numit dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă:
ziua a doua” (Facerea, I, 7―8).
Povestea aceasta cu apa de „deasupra” şi de „dedesubtul” tăriei
oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Într-adevăr,
oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea
de „tărie”. Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş
rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că
ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă,
condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de
precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Într-o vreme se credea însă că ploaia
este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre special
făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face sa zîmbim
compătimitor, s-a menţinut multă vreme.
O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului.
Dar să trecem mai departe. Ziua a treia dumnezeu a folosit-o pentru o
muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît
privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să
lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele
s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au
format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă
sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri.
„Şi a numit dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o
mări. Şi a văzut dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 10).
După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de
treaba lui.
― Ia te uită, îşi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd să mă apuc mai de mult
de toate astea?…
În ziua aceea dumnezeu a fost atît de mulţumit de uscatul şi de mările lui,
încît nu l-a răbdat inima să nu mai facă ceva pînă la căderea nopţii. „Şi a zis
dumnezeu: «Să odrăslească pămîntul pajişte verde, ierburi avînd sămînţă în
ele şi pomi roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămînţă în ele pe
pămînt». Şi s-a făcut aşa” (Facerea, I, 11).
Nici nu ştii cum să te minunezi de înţelepciunea „creatorului”! E greu de
închipuit mai multă migală şi mai multă prevedere. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi
fost pe pămînt dacă dumnezeu ar fi sădit pomi care să rodească altceva decît
li-i soiul. Să mulţumim grijuliului dumnezeu că nu ne-a dat meri care să facă
portocale, portocali care să facă pere şi peri care să facă agrişe. Ce încurcătură
ar fi ieşit! Cînd Pămîntul i s-a supus”…

Leo Taxil-Biblia Hazlie

Așa că, Costinică că cam, asta-i ce venerați voi, dar care a lăsat cam(prea) multă SUFERINȚĂ în uma ei..
Ar trebui să Încetați, dacă voi vreți să continuați s-o faceți pe MASOCHIȘTI, este treaba(mare!) voastră, dar ca să fiți si SADICI, asta nu mai este obligatia celorlalți, SĂ ACCEPTE.
Succes