Multe dintre sărbătorile, tradițiile și miturile din timpul geto-dacilor sau ale unor vremuri și mai vechi se ascund astăzi sub haina creștinismului care, pentru că nu a putut să le elimine din conștiința oamenilor, le-a adoptat și a căutat să le dea un alt sens.
Așa s-a întâmplat și cu Moș Crăciun, bătrânelul simpatic care le aduce astăzi cadouri și bucurie copiiilor și despre care poveștile creștine spun că în vremuri îndepărtate era un cioban rău care a refuzat să o primească pe Fecioara Maria să nască în stâna sa. Primită pe ascuns de soția ciobanului, a atras furia acestuia care a încercat să-și ucidă consoarta. Atunci, printr-un miracol, i-au fost tăiate mâinile, dar Fecioara Maria i le-a lipit la loc, lucru care a dus la transformarea lui în moșul bun și darnic de astăzi…
Dacă este să privim povestea lui Moș Crăciun prin intermediul studiilor unor specialiști etnologi, aflăm lucruri surprinzătoare.
Astfel, reputatul academician şi etnolog Romulus Vulcănescu ne spune în cartea „Mitologia românească” că Moş Crăciun a fost un zeu forte vechi al popoarelor indo-europene și că ar fi fost venerat și de geto-daci: “Moş Crăciun a apărut în spiritualitatea neolitică a populaţiilor de pe teritoriul ţării noastre ca un zeu gerontolatric, o divinitate arhaică care marchează pe pământ hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, la răstimpul dintre doi ani. (…) Moş Crăciun face parte din categoria arhaică a moşilor din calendarul popular unde sunt stabilite sărbătorile pentru cultul morţilor. (…) Imaginea mitică de semizeu a Bătrânului Crăciun oscilează între aceea a unei semidivinităţi arhaice şi semidivinităţi creştinizate. Ca semidivinitate arhaică este înfăţişată printr-un strămoş de o vârstă nedeterminată pe chipul căreia timpul a încremenit o fizinomie de mască milenară. (…) În mitologia geto-dacă este posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marchează hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă” (Află mai multe AICI)
Prof. Olimpia Cotan Prună: “Sărbătoarea este precreştină şi a fost asimilată în sec.IV î.Hr. şi de către romani”.
Etnologul Ion Ghinoiu: “Crăciunul a apărut ca o sărbătoare solstiţială când oamenii celebrau divinitatea solară cu acest nume. Determinativul de “Moş” indică ziua zeului adorat care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou.”(Dicţionarul obiceiurilor populare de peste an)
Așdar, pentru noi românii, ca urmași ai geto-dacilor, sărbătorile creștine au importanță și pentru faptul că au adus până astăzi, chiar dacă într-o formă ascunsă, tradițiile, sărbătorile și miturile geto-dacilor. Nu ne rămâne decât să le redescoperim!
Sărbători fericite!
Daniel Roxin
Lasă un răspuns
Read Next
Foarte interesant,poate scrii mai multe,nu e de ajuns!
Mos Craciun = Mos’Creatie= Inteleapta Creatie,o data cu Deschiderea Unghiuluyi de Lumi na de la solstitiul de iarna,si la 3 zile este Soarele Invingator,adica Sol’Invictus,sarbatoare de cel putin 9 mii de ani,originara din Spatiul Arcului Carpatic..Thrachia-Dachia. La Multi Ani de Intelepciunea Creatiei.
Mulțumim, Daniel, pentru tot ce faci – e vital! SĂRBĂTORI FERICITE!
Ne-au furat sarbatorile. Si-au pliat si impus, in mod parsiv, religia peste religia strabunilor nostri. Ne-au indepartat si izolat de luminosii nostri strabuni.
Moş Crăciun (Text preluat)
Se apropie cu paşi repezi sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, care ne umple sufletele de multe daruri divine şi de lumină, fiind un prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în strălucirea din ochii fiecăruia dintre noi, şi în zâmbetele luminoase pe care le avem cu toţii când ne întâlnim în casele noastre cu bucuria şi iubirea Domnului, chiar dacă cu toţi trăim vremuri nu prea uşoare şi suntem încercaţi de greutăţi şi de grijile zilnice aduse de traiul vieţii.
Crăciunul sau Naşterea Domnului este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 praznice împărăteşti.
Naşterea Domnului este considerată ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Paştile. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv în documente până pe la sfârşitul secolului III, când, după o tradiţie consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist, pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei s-au adunat să prăznuiască ziua Naşterii Domnului.
Credinţă şi legende
Unii lingvisti susțin faptul că denumirea de ”Crăciun” ar proveni din limba latină, şi anume din “creatio”, care înseamnă creaţiune, naştere. Rămâne însă o pură ipoteză. Alţii susţin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei.
În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaie, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, și când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.
Cum s-a născut Moș Crăciun?
Adevărata povestea lui Moș Crăciun începe în Mira Lichiei (Turcia de astăzi), în urmă cu 17 veacuri.
Adevărata povestea lui Moș Crăciun începe cu Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei. Sfântul Nicolae a devenit cunoscut în întreaga lume prin generozitatea sa față de cei nevoiași, prin dragostea lui pentru copii, precum și prin grija sa pentru marinari. De-a lungul secolelor s-au spus multe poveşti şi întâmplări despre viața și faptele Sfântului Nicolae. Aceste relatări ne ajută să înțelegem caracterul său extraordinar și de ce este atât de iubit și venerat ca protector și ajutor al celor nevoiași.
Ajutător al celor aflați în nevoi
O relatare vorbește despre om sărac, care avea trei fiice. În acele zile, tatăl unei tinere trebuia să ofere viitorului ginere ceva de valoare, o zestre. Cu cât era mai mare zestrea, cu atât era mai mare șansa ca tânără să găsească un soț bun. Fără zestre, era puțin probabil ca o fată să se căsătorească. Pentru a face rost de banii pentru zestre, tatăl a hotărât să le dea pe fete la desfrânare. Dar Sfântul Nicolae a prevenit acest lucru, lăsând în casa lor trei pungi de bani de aur. Pungile cu bani, aruncate printr-o fereastră deschisă, se spune că au aterizat în pantofii lăsați înaintea focului, să se usuce. Acest lucru a dus la obiceiul copiilor de a pune pantofii la ușa sobei, așteptând cu nerăbdare cadouri de la Moș Nicolae.
De-a lungul secolelor, Sfântul Nicolae a continuat să fie venerat de către creștinii ortodocși și catolici și cinstit de protestanți. Prin exemplul său de generozitate arătată celor aflați în nevoie, în special copiilor, Sfântul Nicolae continuă să fie un model de viață plină de compasiune. Dar cum a ajuns blândul și bunul Sfânt Nicolae un rotofei simbol american pentru petrecerile vesele și activitatea comercială de sărbători?
Sfântul Nicolae pășește pe continentul american
Numele de Moș Crăciun (traducerea englezescului „Santa Claus”) este o versiune americană a cuvântului olandez „Sinterklaas”, o formă prescurtată pentru „Sint Nikolaas” (Sfântul Nicolae). În țările Europei Occidentale, cele care au trimis coloniști în tărâmul de peste Atlantic, cultul Sfântului Nicolae, înainte de Reformă, era cel mai puternic cult dedicat unui sfânt nebiblic. Studiile arată că existau peste 2000 de locașuri de cult închinate lui în Germania, Franța și Țările de Jos, înainte de anul 1500. Era de așteptat ca o personalitate așa de populară să fie dusă și în America, lucru care s-a și întâmplat.
Locuitorii pământului american au început să popularizeze sărbătoarea Sântului Nicolae, ca un prilej în care se făceau cadouri, dinsecolul al XVIII-lea, dar fără vreun interes comercial. Însă latura comercială a început apoi să apară și numele Sfântului s-a schimbat treptat în Moș Crăciun (Santa Claus). În anii 1820, el a început să-și primească ornamentele recunoscute: reni, sanie, clopote. Toate acestea sunt de fapt realități ale lumii în care s-a născut. La acea vreme se circula cu sania în New York.
„Părinții” Moșului
Clement Clarke Moore, un profesor new-yorkez de literatură orientală și grecească a avut o idee care avea să schimbe cu totul fața Crăciunului american. În 1822, el a scris o poezie cu 56 de versuri, pe care a intitulat-o „O vizită din partea Sfântului Nicolae”, arhicunoscută astăzi ca „Noaptea dinainte de Crăciun” (The night before Christmas). Prin aceasta, aproape de unul singur, el a creat imaginea americană modernă a Crăciunului. Moore i-a dat și o nouă înfățișare personajului poeziei sale: nu l-a reprezentat ca episcop, ci ca un spiriduș mic și vesel, îmbrăcat în blană, fumând din pipă și având un sac de jucării în spate. Moore i-a dat și o sanie, cu care zbura în văzduh, trasă nu de cai, ci de opt reni, fiecare cu propriul nume.
Dar Moore făcuse doar începutul drumului pentru Moș Crăciun, așa cum îl știm. Timp de un secol a fost portretizat de zeci de artiști, într-o mare varietate de stiluri, poziții și culori, până când, în 1920, s-a conturat imaginea Moșului american standard, gras și îmbrăcat în costum roșu. Însă imaginea consacrată mondial a moșului îi aparține lui Haddon Sundblom, care a creat-o pentru firma Coca Cola. Folosindu-se pe sine drept model, a întreținut, timp de 35 de ani, o campanie publicitară de mare succes pentru firma de băuturi, popularizând și stabilind definitiv imaginea lui Moș Crăciun, ca un simbol al culturii comerciale contemporane.
Sfântul Nicolae vs. Moș Crăciun
Toate aceste elemente au luat formă în jurul figurii Moșului, devenind, din ce în ce mai mult, asociat cu comercialismul, lucru care este de înțeles, având în vedere instituțiile care au promovat această imagine, însă aceasta este o totală denaturare a originalului. Sfântul Nicolae era un simbol al milosteniei, pe când Moș Crăciun este un amestec ciudat de filantropie și comercialism agresiv. Sfântul Nicolae ajuta oamenii atunci când aveau ei nevoie. Dar cadourile făcute doar de dragul de a oferi ceva celor dragi ai noștri, care deja au ceea ce le trebuie, nu sunt în ton cu faptele milostive ale Sfântului Nicolae.
Pornită din Iudeea și Galileea, doctrina zeloto-naționalistă iudeeană, a lui Isus din Gamala, a tatălui și bunicului acestuia, a numeroșilor lui frați, cumnați, veri și tovarăși de luptă, toți răstigniți de Romani, unul după altul, viitoarea ”învățătură creștină” nu putea fi decât foarte anti-romană, mai ales că Iudeii se considerau adevărații și îndreptățiții stăpâni a pământului și ai bogățiilor acestuia, inclusiv animalele. popoarele, tot. Ura lor i-a împins pe primii discipoli ai lui Isus, și pe cei ai falsului viitor apostol Paul-Pavel să comploteze contre împăratului Nero, care îi adăpostea chiar în palatul său. Considerat șeful incendiatorilor Romei, Pavel a fost judecat pentru asta, apoi i s-a tăiat capul. De ce nu a fost răstignit? Pentru că, în calitate de cetățean roman se bucura de privilegiile tuturor Romanilor. Ca toți Romanii, Paul-Pavel a fost condamnat la moarte prin decapitare, fără să fie însă torturat sau biciuit, mai ales cu faimosul bici ”flagra”, din lănțișoare cu bile de bronz, înroșite în foc.
Vreme de aproape trei secole.adepții din Roma ai noii ”superstiții” erau considerați Iudei, chiar dacă mulți dinre ei se considerau Galileeni sau Samariteni, detalii geografice și poate chiar etnico-rasiale ce nu aveau trecere la Roma.
Către începutul secolului ai IV-lea, pe când decăderea Romei devenise o realitate, o parte din elita romană a optat pentru ”creștinarea” imperiului. La sfârșitul secolului al IV-lea, creștinismul a ajuns singura religie autorizată, mai ales după ce împăratul Iulian a fost asasinat (de către creștini), pentru vina de a fi vrut nu să interzică noua religie ci, pur și simplu, să permită exercitarea liberă a tuturor celorlalte religii ale vremii.
Vechiul exclusivism și terorism biblico-rabinic al Iudeilor a marcat foarte puternic începuturile creștinismului, care au durat secole întregi. În tot acest timp, fiecare episcop mai de vază își avea Evangheliile și moaștele lui preferate, situație ce s-a prelungit până după reforma lui Martin Luther, ba chiar până în zilele noastre. În acest context, se înțelege că întreaga cultură antică a fost trecută prin ciurul și dârmonul iudeo-creștin, care a rămas iudaic până în zilele noastre, când încă este considerat un iudaism pentru non-Iudei .Nu numai toate obiceiurile și tradițiile popoarelor au fost cenzurate și contrafăcute de ”pioșii” călugări creștin, ci toate marile texte antice, toți marii autori greci, romani și alții. Către secolele al XI-lea și al XII-lea, lumea creștină a auzit, în sfârșit, de literatura și filosofia greacă, mai ales, grație Arabilor, care la începuturile Islamului au fost mult mai puțin dogmatici și teroriști, pe planul ideilor, decât iudeo-creștinii, ce deveneau tot mai ”creștini”, fără să înceteze de a fi esențialmente iudaici. De aceea, nu este exagerat să spunem că idolatria creștină a fost și a rămas un fel de tăiere cerebrală împrejur a popoarelor europene. Din această cauză, după cum Imperiul Roman a pierit acum peste 1500 de ani, după cum Bizanțul a pierit și el acum peste 500 de ani, după cum imperiile rus și austriac au pierit și ele acum peste 100 de ani, sunt toate șansele ca trufașa Americă să se îngroape astăzi, cu propriile ei mâini, iar președintele Trump să fie considerat, peste câțiva ani, un fel de ”general Kornilov”, viteaz și inteligent, poate chiar înțelept, dar incapabil să miște un deget… Sinagoga a fost totdeauna mai activă decât Bisericile catolică, ortodoxă sau protestantă, care își droghează credincioșii cu toți sfinții și nesfinții Iudeilor, trecând sub tăcere că însăși Israeliții sau rupt de iudaismul iudaic, foarte curând, probabil, după moartea lui Iosua, urmașul lui Moise. Misterul celor zece triburi ”pierdute” este o problemă!
În aceste condiții, cum am putea noi, după atâtea și atâtea secole, să redescoperim vechile noastre tradiții geto-dace, îngropate sub iudaismul chipurile ”creștinat”. Foarte probabil, vom pierii și noi, ca atâtea alte popoare. Ca și acestea, ne vom fi făcut-o cu mâna noastră. Biserica ”noastră” nu a fost niciodată a noastră și nici nu a încercat acest lucru, cum au încercat, fără să reușească nici ele, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Ucrainiană, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Sârbă, Armeană etc.
Cei două mii de ani de creștinism, cu toate aspectele lor notabile și pozitive, dintr-o serie de puncte de vedere, au fost, în esența lor nu iubire creștină ci ură iudaică și ”ipocrizie a iubirii”, într-un cuvânt minciună. În acest al XXI-lea secol, fostele popoare creștine vor pierii, așa cum, la vremea lor, au pierit atâtea alte popoare. Agenții mascați ai distrugerii au ajuns de mult în fruntea bucatelor, a guvernelor, parlamentelor, a fostelor armate naționale devenite bande de mercenari ucigași în slujba mondialismului, ale cărui rădăcini se găsesc în Pentateuh.
Acum Craciunul este acaparat de o noua religie – consumatorismul – mai multe cumparaturi (eventual pe credit), mai multa mancare (nu poti sarbatori Craciunul fara o indigestie macar), mai multa bautura. Nelipsitele caciulite rosii, nasuri si cornite de ren (la masini – nu inteleg semnificatia) si cantecelele in engleza revarsate din difuzoarele mall-urilor – „colindele”. Si multe beculete aprinse, inutile in fata intunericului din mintile mufate la TV si retelele de socializare. Spre odihna acelorasi minti au aparut si mesajele gata compuse, multi nu mai sunt capabili sa scrie o urare din cateva cuvinte.
Maș, una dintre ramuri.
Una dintre cele doua ramuri ale masageților si una dintre cele patru ramuri ale arimilor (cei patru fii ai lui Aram fiul lui Sem) au fost moesii (sau misii). Moesii sunt cei care se trag din Maș. Geții, verii lor, se trageau din Gheter, care Gheter a murit inaintea fratelui sau mai mic Maș. Geții lui Filimer, care a fost stra-stranepot al lui Gheter, ajungand in spatiul locuit de catre verii lor moesii, cu care s-au amestecat, se pare ca l-au prins in viata pe unchiul lor Maș contribuind la pastrarea memoriei acestui mare stramos.
Tetraskelionul, ca simbol, intalnit in spatiul cultural stravechi european si compromis la inceputul secolului XX atat de catre germanii national-socialisti cat si de catre rusii comunisti, este semnul care vorbeste despre cele patru ramuri arimice corespunzatoare celor patru fii ai lui Aram si anume Uț, Hul, Gheter si Maș.
„Cand (Sfântului Ștefan) i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria „chiliel”, care in limba ebraica [sau poate aramaica n.m.] inseamna „cununa”, pentru ca intr-adevar el a luat, cel dintai dintre crestini, cununa muceniciei.”
(citatul este dintr-un articol despre Sfantul Stefan scris de Adrian Cocosila)
Tetraskelionul nu are origini hinduse cum spun unii (nu putini), ci are origini central europene. Europenii sciti au dus in Valea Indusului acest simbol, prin secolul XVI î.H., odata cu invazia ariana, care a fost ulterioara campaniei acelorasi sciti impotriva faraonului Sesostris aI III-lea in secolul XIX î.H..
Istoricii criptomarxisti au intors pe dos istoria, asa cum stiu marxistii sa intoarca totul pe dos, in general.
Asemanarea dintre aramaicul (spun eu) „chiliel” si particula „kelion” din tetraskelion este mai mult decat frapanta.